Ateism

Este oare adevarat ca, in lipsa fundamentelor crestine, nu putem promova dreptatea, intelegerea si nu putem condamna viciile si crima? Cel mai bine a raspuns Holbach:

"Aveau oare oamenii nevoie de o revelatie supranaturala ca sa afle ca dreptatea este necesara pentru existenta societatii si ca nedreptatea creeaza doar o adunatura de dusmani, gata sa-si faca rau unul altuia? Este nevoie de cuvantul lui Dumnezeu pentru ca oamenii sa inteleaga ca fiintele care traiesc laolalta au nevoie de dragoste si de ajutor reciproc? Era oare nevoie de ajutor supranatural pentru ca oamenii sa descopere ca razbunarea este un rau si o incalcare a legilor tarii, care, daca sunt drepte, inlocuiesc in intregime razbunarea? Nu pricepe oare orice om caruia ii este draga viata ca viciile, excesele si voluptatea ne scurteaza zilele? Si, in sfarsit, oare experienta nu dovedeste oricarei fiinte rationale ca crima provoaca ura semenilor, ca omul vicios isi face rau lui insusi, pe cand virtutea genereaza dragoste si stima?
Este suficient ca oamenii sa se gandeasca cat de putin la actiunile lor, la adevaratele lor interese si la menirea societatii, pentru ca sa inteleaga care este datoria lor unul fata de altul. Este suficienta vocea ratiunii pentru a afla care este datoria noastra fata de aproapele nostru."

As mai adauga ceva: o conceptie gresita, dar larg raspandita printre credinciosi, este ca devenim atei in urma unei intamplari tragice si devastatoare (pierderea cuiva drag, de exemplu), dupa care ne intrebam: "Cum a putut Dumnezeu face/permite asta?!", ori ca incepem sa-l uram pe Dumnezeu din acest motiv. Dar ca sa poti sa-l urasti pe Dumnezeu, trebuie ca intai sa crezi ca el exista. Cei care il urasc pe Dumnezeu nu pot fi atei. Un ateu poate (dar nu e obligatoriu!) sa urasca religia, ori credinciosii, dar nu poate uri ceea ce nu crede ca exista. E ca si cum i-ai uri pe balauri pentru ca rapesc fete de imparati...

Alta parere gresita este ca oamenii decid sa fie atei. Este greu de crezut ca cineva isi spune intr-o zi: "Ei bine, eu pana acum am crezut in Dumnezeu, dar hai de azi incolo sa nu mai cred!". Ateismul nu este o alegere. Nu te trezesti intr-o dimineata cu fata la cearceaf si gata, te hotarasti sa fii ateu. Nu este o criza adolescentina, sau un act de rebeliune. Nu este o decizie arbitrara: "Ce mananc azi? Ciorba. Cum imi zugravesc casa? Verde. Cred in Dumnezeu? Nu.".

Ideea ca cineva alege ateismul din spirit de contradictie sau din rebeliune este absurda. Cineva mi-a spus odata ca am ales ateismul pentru ca nu imi place ideea ca exista "ceva mult mai mare decat noi", o "forta superioara". Daca ar fi asa, nu as fi ateu, pentru ca as crede intr-un Dumnezeu de care incerc sa scap, la care vreau sa renunt. Nici macar nu sunt ateu pentru a-mi face viata mai usoara. Pur si simplu sunt ateu pentru ca nu am motive sa cred in zeitatile crestine, musulmane, hinduse etc. Daca ar fi vorba despre rebeliune, as sti ca Dumnezeu exista si ca il voi intalni dupa moarte. Nu te poti lupta decat cu un adversar in a carui existenta crezi, nu cu unul in a carui existenta nu crezi. Nu te poti lupta cu Spanul din povestea Harap Alb decat daca ai vreun motiv sa crezi ca Spanul exista in realitate. Asa ca acuzatia de rebeliune nu poate veni decat de la diversi credinciosi care nu accepta ca pe planeta exista sute de milioane de oameni care pur si simplu nu cred nici in zeul lor, nici in al altora. Ideea ca "fiecare crede in ceva" este atat de intiparita in creierele lor, si atat de importanta pentru ei, incat refuza sa accepte evidenta existentei celor care nu au nici o religie. Ori se incapataneaza sa afirme ca ateismul este el insusi un fel de credinta.

Oamenii nu aleg sa fie atei. Ei doar realizeaza ca si-au pierdut credinta, daca au avut vreuna (caci sunt si unii care n-au avut credinta niciodata), si ca au devenit atei fara sa vrea acest lucru si uneori chiar impotriva dorintei lor. Unii lupta impotriva acestei schimbari, si poate fi extrem de traumatizant sa-ti pierzi credinta, daca inainte ocupa un loc major in viata ta. Unul dintre cele mai raspandite motive ale pierderii credintei este ca oamenii inteleg ca o explicatie mai buna, mai completa, mai coerenta a vietii, universului si a tot ce ne inconjoara poate fi gasita in afara religie. Inteleg ca Universul are mai mult sens fara implicarea nici unei divinitati. Noi nu vedem nici o dovada a existentei vreunui Creator al cosmosului, naturii, biologiei, nu vedem nimic care exista sau se intampla si a carui singura explicatie sa fie interventia divina. Multe dintre tezele sustinute de religie, daca nu chiar toate, sunt vagi, ambigue, incoerente si contradictorii (daca judeci cu mintea deschisa si nu esti dispus sa crezi orice, doar pentru ca asa "trebuie"). Multe dintre regulile impuse de diversele religii sunt arbitrare si irationale, si nu par izvorate de la vreo divinitate suprema. Oamenii isi pierd credinta atunci cand religia nu are ce sa le ofere, cand gasesc, la intrebarile pe care si le pun, raspunsuri mai bune, ori o filozofie mai adecvata, sau un alt mod de viata, mai bun.

Alta greseala care se face frecvent este ca unii apreciaza ca ateii cred in inexistenta lui Dumnezeu. Nimic mai fals. Ei nu cred in inexistenta divinitatii, ci nu cred ca exista. Este o mare diferenta. Asa cum cei care nu cred in existenta spiridusilor (majoritatea oamenilor de fapt) nu sunt adepti ai "credintei in non-existenta spiridusilor". Inseamna doar ca nu au vazut pana acum dovezi ale existentei lor. Asa si ateii, daca vor avea dovezi ca Dumnezeu exista, vor crede; daca nu, nu.

Diferenta dintre "a crede ca nu" si "a nu crede ca" poate ca nu este intotdeuna evidenta, insa este o diferenta capitala.